Depresia mea

Ce as putea spune eu despre depresia mea? Multe.

Cand mi’am dat seama ca o i’au din locuri si nu mai inteleg ce e cu mine, de ce sunt asa tacuta, iar mama ma tot intreaba ce am , ce am patit, am inteles ce s’a intamplat acolo in adancul meu. Dragostea. M’am panicat; credeam ca am trecut peste ea pentru ca a trecut o luna de cand nu am mai stat nemiscata cu gandul la acea fantezie, daca o pot numi asa, cu gandul la acele imagini care m’au facut sa am fiori pe sina spinarii si sa simt ca nu mai am aer, iar cel mai groaznic lucru a fost sa imi aduc aminte de el . De ce? NU stiu. Chiar nu stiu, dar …

Am observat ca timpul a trecut mai sunt doua saptamani pana am sa’l revad, voi ramane mereu agata de el , voi mereu cu gandul la el? Nu, nu, nu, nu, nuuuuu! NU eu! Vreau doar sa ma schimb, sa fiu acea fata care a trecut peste acea dragoste, pe care el nici nu a vazut’o desi era chiar el . Doamneee. Voi ramane obsedata de acest subiect, si am sa ma enervez de fiecare data cand voi scrie despre el, si voi strica tastatura si mama nu va fi foarte mandra de mine.

Totul a inceput de o saptama. Defapt de sase zile. Am inceput sa citesc ceva care mi’a adus aminte de anumite momente din viata mea, pe care nu am sa le uit, din pacate; nu inteleg, de ce o carte, de ce niste cuvinte care sunt doar scrise de imaginatia unei scriitoare (care se pricepe de minune sa descrie dragostea perfecta) m’ar face sa ma gandesc in ce situatie am fost si cat de rau m’am simtit? Nu inteleg, e mult prea complicat pentru mine, nimeni nu ar avea cum sa ma mai inteleaga , pentru ca m’am plans de prea multe ori despre acest subiect si deja cred ca toti s’au saturat sa auda de povestea care nu mai poate fi oprita.
In fine, unde ramasesem? A da. Acolo. Stateam in casa incepand sa nu mai las cartea din mana, care ma fascina asa de tare incat ma facea sa ma gandesc cum au fost momentele mele perfecte cu el, pe care le’am ascuns intr’un loc sigur in inima mea. Dar iate uita: eu plangandu’mi de mila, gandindu’ma la my charming prince care nu mai e al meu si care e acolo undeva uitandu’se la posteriorul unora. Ha ha. Asta da depresie nu gluma. La toate astea s’a adaugat intrebarea mamei daca m’am mai intalnit cu el, nu stiu daca si’a dat seama dar acea intrebare m’a facut sa imi dau seama cat de goala am ramas dupa iesirea lui din viata mea, mi’am dat seama ca nu am sa il uit niciodata pentru ca el mi’a oferit afectiunea pe care am vrut’o dar nu si’a dat seama, asa dintr’o data, ca nu ne potrivim si bang! Uita’te la mine: sunt o broken hurted girl. Nimic mai mult.

Am incercat sa nu ma gandesc la el , dar dupa ce mama mi’a pus intrebarea minune , nu am incetat niciun minut sa nu ma gandesc la el si mie greu deoarece stau toata ziua in casa, nu fac mai mult decat sa citesc sa dorm si sa mananc si sa stau la acest calculator care si el, desigur, s’a saturat sa imi scrie povestea mea extraordinara.

Deci, am ajuns sa fiu inca innebunita de parfumul acela, de mersul acela, de zambetul acela, pe care le visez in fiecare zi si nopate , cu ochii deschisi, cu ochii inchisi, mancand, vorbind si chiar cititind. Mie dor, am ajuns in pragul depresiei. Cum? Nu stiu;dar un lucu e sigur. E greu sa iubesti fara sa primesti afectiunea dupa care tanjesti in fiecare seara uitandu’te la un film romantic, plangand si razand cat de frumoasa e dragostea. Dar cand dragostea e asa de grea, ajunsi in pragul disperarii, depresiei mele...