Dragostea e marea invaluita de razele lumii, de picaturile ploii, de vantul furtunii, de blana animalului, de rasul omului.
marți, 15 februarie 2011
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Frigul
Vine toamna. Vine frigul. Vine iarna. Vine si mai mult.
Cînd vine toamna multă lume e încîntată deoarece ea aduce mii de culori în sacul ei cu "surprize", dar una dintre surprize este frigul. Asta înseamnă ca trebuie sa fim mult mai precauţi pentru a preveni racilele si gripele. eu, însă, nu sunt speriată de acele răceali si gripe, pe mine mă enervează ca stau cu medicante si servetele după mine. Accept foarte greu acest frig, pentru ca sunt o fire deschidă si caldă si pentru ca m'am nascut vara, mă sperie pentru ca aduce singuratea, depresia cu el, si trezeşte la viaţa momentele care s'au desfasurat in zilele calde, pline de soare si de zambete.
Frigul mă face sa mă simt singura pentru ca el da buzna iar eu sunt neputincioasă si nepregatita, mă ia prin surprindere si asta doare de cele mai multe ori.
Cum e sa mergi singur pe strada visand, cu ochii deschisi, la acel cineva care candva te'a facut sa te simti cea mai impresionanta persoana, care a existat vreodata pe acest Pamant plin de minciuni? Cum e sa mergi prin frigul care inseamna sa ajunga la inima ta, la sufletul tau, pe care tu vrei sa le pastrezi intacte pana cand crezi tu ca trebuie sa fie inchise? CUm e? Melodiile pe care le asculti iti ajung pana in structura oaselor, care isi pierd echilibrul si se inmoaie in durerea ca si biscuitii in lapte, fiinda ele sunt melodiile tale triste si de dragoste pe care le'ai ales sa le asculti cand simti nevoia sa'ti dai drumul la lacrimile rgele care iti atarna greu pe pleoape pe care sa le tii in tine, iar aceste melodii de inmoaie ca ploaia rece care te face sa tremuri fara sa te mai opresti , fara sa mai simti ceva in tine, sa uiti de ce e mai bun in tine, sa ramai fara nimic. Te raceste, fiinda ca este frig, iar frigul provoace cea mai mare gaura existenta intr'un suflet plin de sperante pierdute.
E frig, iar zambetul imi este palid pentru ca imi aduc aminte de momentele interzise, pe care le inchid deodata cu sfarsitul zilelor calde si lungi de vara, pe care vreau sa le pastrez pentru acele clipe fara speranta, gandindu'ma ca le voi mai trai inca o data si inca o data, de mii de ori.
Eu raman pustie, singura si plangand , uitandu'ma pe fereastra la stropii rece de ploaie care inmoaie pamanul, uda plantele inghetate. Totul se deterioreaza, totul se distruge, din cauza acestui frig, care pare ca nu se mai termina niciodata.
Amintirile se duc, undeva, unde nimeni nu le poate atinge si ajuta sa gaseasca o cale de intoarcere spre inima mea, iar eu sunt doar la inceput de toamna, auzit picurii de ploaie care lovesc cu o lina miscare geamul de la camera, gandindu'ma si sperand ca maine sa fie mai frumos, sa fie soarele pe cer, neacoperit de niciun nor furios, care incearca sa imi fure si ultima raza de soare...
sâmbătă, 20 martie 2010
miercuri, 27 ianuarie 2010
Ce simti cand esti singur si fara siguranta de a fi undeva unde te simti bine? Simti durerea care trece prin tine ca niste tunete intr’o furtuna:repede luminand calea ta, speriand si arzandu’ti privirea. Golul pe care aceasta durere ti’l provoaca e mare si se mareste pe zi ce trece, ramane distrugandu’ti inima si sufletul care tanjesc dupa acea amintire care te tine cu gandul departe si cu durerea in tine.
Gandurile imi zboara departe, acele amintiri care ma rod pe dinauntru.Visurile imi aduc imaginea lui, a ta, in fata mea. Te privesc in fiecare vis ca si cand ar fi ultima data, trezindu’ma imi dau seama ca tu ai fost doar un vis, chipul tau, ochii tai, zambetul, au fost doar un vis. Tu existi. Dar nu stii ca eu simt ceea ce simt.
Lacrima curge usor pe obrazul meu rozaliu, cu urme negre de la rimel, dar continutul lor, durerea, singuratatea pe care ele le poarte sunt grele. Greu de suportat. Durere inimaginabila. Fara cuvine.
Ma ascund in urma amintirilor, inchizand ochii sperand ca te voi vedea in unele din visele mele. Lacrimile se aproprie cu fiecare secunda care se scurge, iar durerea din piept se aproprie din ce in mai aproape prin gemete. Gemetele sunt lipsite de viata, lipsite de imaginatie de tot ...
Ma ascund in urma amintirilor, inchizand ochii sperand ca te voi vedea in unele din visele mele. Lacrimile se aproprie cu fiecare secunda care se scurge, iar durerea din piept se aproprie din ce in mai aproape prin gemete. Gemetele sunt lipsite de viata, lipsite de imaginatie de tot ...
De ce trebuie sa iubim? De ce oamenii trebuie sa isi caute sufletul-pereche, sau sa aiba parte de priviri dure, priviri pline de atractie, pline de dragoste, pline de ceea ce este mai frumos aici, in lumea noastra?
De ce?
Fiecare privire pe care o intalnesc azi o uit maine. Privirile ma dau de gol. Ele sunt cele mai inselatoare. Este greu sa ai priviri si gesturi care arata cum esti de la prima miscare, de la prima vorba si de la prima clipire, fiindca arati ca esti plin de goluri mari la care se adauga un pic de frustrari, certuri si lipsa de energie. Ar trebui sa arate ceea ce esti, ce sunt: energica, plina de viata, cu zambetul larg privind spre tine, cu ochi vioi care rad in ciuda frigului care le provoaca lacrimi, din cauza sensibilitatii la vant, cu un mers de copil, vorbe aiurea, mintea plina de greturi , frustrari facute de parinti, si cu prieteni.
De ce?
Fiecare privire pe care o intalnesc azi o uit maine. Privirile ma dau de gol. Ele sunt cele mai inselatoare. Este greu sa ai priviri si gesturi care arata cum esti de la prima miscare, de la prima vorba si de la prima clipire, fiindca arati ca esti plin de goluri mari la care se adauga un pic de frustrari, certuri si lipsa de energie. Ar trebui sa arate ceea ce esti, ce sunt: energica, plina de viata, cu zambetul larg privind spre tine, cu ochi vioi care rad in ciuda frigului care le provoaca lacrimi, din cauza sensibilitatii la vant, cu un mers de copil, vorbe aiurea, mintea plina de greturi , frustrari facute de parinti, si cu prieteni.
As dori sa privesc lumea din afara ei, fara sa sufar, fara sa rad, fara sa simt. Nu trebuie, nu vreau sa simt ceea ce simt acum, este sfasietor, teribil de suportat, iar eu sunt doar o copila care nu stie cum sa se mai agate de acele visuri si amintiri pe care le pastreaza in locurile cele mai sensibile ale sufletului ratacit in inima stransa intr’o punga plina de durere.
miercuri, 20 ianuarie 2010
Existenta
Sed comod pe scaun si scriu fara sa privesc in jur decat spre tastatura.
Zilele trec: incet, greu, foarte usor, obositoare , chinuitoare...
De ce trec ele asa? Sincer, nu stiu pentru ca sunt zapacita, ratacita, gandurata intr’o lume paralela cu cea a ta, deoarece asa sunt eu.
Gandesc desparte, gandul imi zboare departe fiindca o parte din mine este ingrijorata cu gandul ca nu voi mai apuca sa inteleg ce s’a intamplat defapt aici. Este de’a dreptul chinuitor. Stand si ascultand foo Fighters imi dau seama ca nu am nici cea mai mica idee de ce sunt asa de pierduta.
Visele, gandurile, imaginile, sunetele, mirosurile trec prin fata mea atacandu’mi punctul slab: inima insufletita de amitiri pierdute pe fereastra scolii, pe ferestrele autobuzelor, in lacrimile amara care curgand mi’au stricat machiajul si am ajuns sa fiu toata cu pete negre pe fata. Excelent!
Muzica ma invioreaza, ceea ce ma face sa zambesc pentru cateva momente, deoarece imi place sa ascult muzica. Zilele astea de criza, m’au lasat saraca pe drumuri fara muzica in urechi. Trei saptamani, iar eu sunt singura pe strazile galacioase si pline de viata a marelui oras universitar Cluj-Napoca.
Daca treci cumva prin “Sin City’ul” Romaniei, Cluj-Napoca, ochii tai v’or observa ceva ciudat dar interesant sa stii: cetateni de orice varsta cu casti in urechi; poate nu asculta ei cine stie ce, dar au casti.
Mergand spre scoala intr’o dimineata rece fara pic de viata si obosita am observat ca doamna in varsta de 50-60 de ani avea castile in urechi, iar obsedata de muzica, adica eu, nu aveam muzica. Dintr’o data mi’am dat seama cat de singura ma simt. Muzica e muza mea vie, care ma tine mereu treza si adormita cu gandul ascultand mesajul verusurilor , cautand niste raspunsuri in melodiile de suflet cantata de marii artisti sau de altii care nu sunt asa de cunoscuti sau comerciali. Versurile, sunetul vocii, instrumentele imi aduc aminte ca eu traiesc viata pe care acei au descris’o cu arta lor preferata:muzica. Sunt legata de ea, imi aduce aminte ca eu trebuie sa fi eu insami, ceea pe care o vad in fiecare dimineata in oglinda nervoasa ca fratele ei sta mult in baie desi se trezeste cu zece minute inaintea ei. Viata e complicata pentru mine, acuma scriu ca o egosita, dar e grea, si ma plang cat incape pentru ca nu stiu ce sa fac, si nu prea am raspunsuri si nu gasesc pe nimeni care sa imi caute raspunsurile la aceste intreberi, pentru ca sunt o persoana foarte curioasa, si viata nu depinde doar de anumite raspunsuri de oamenii pe care ii gasesc pentru a’mi raspunde la intrebari si de mine, si de cautarea raspunsurilor in cele mai stramte locuri din mintea mea, in cele mai ciudata, si murdare bioblioteci care exista aici si acolo.
Cu toate astea, eu , minunata, dragalasa si modesta Adela, ma intreb cateodata , sau mai bine zis tot timpul, de ce trebuie sa trec prin anumite situatii desi sunt doar in pragul adolescentei infloritoare. E greu, pentru ca asta este o alta intrebare la care eu trebuie sa caut, si sincer sunt cam lenesa de felul meu.
Continuarea data viitoare.21 Ianuarie 2010.
Zilele trec: incet, greu, foarte usor, obositoare , chinuitoare...
De ce trec ele asa? Sincer, nu stiu pentru ca sunt zapacita, ratacita, gandurata intr’o lume paralela cu cea a ta, deoarece asa sunt eu.
Gandesc desparte, gandul imi zboare departe fiindca o parte din mine este ingrijorata cu gandul ca nu voi mai apuca sa inteleg ce s’a intamplat defapt aici. Este de’a dreptul chinuitor. Stand si ascultand foo Fighters imi dau seama ca nu am nici cea mai mica idee de ce sunt asa de pierduta.
Visele, gandurile, imaginile, sunetele, mirosurile trec prin fata mea atacandu’mi punctul slab: inima insufletita de amitiri pierdute pe fereastra scolii, pe ferestrele autobuzelor, in lacrimile amara care curgand mi’au stricat machiajul si am ajuns sa fiu toata cu pete negre pe fata. Excelent!
Muzica ma invioreaza, ceea ce ma face sa zambesc pentru cateva momente, deoarece imi place sa ascult muzica. Zilele astea de criza, m’au lasat saraca pe drumuri fara muzica in urechi. Trei saptamani, iar eu sunt singura pe strazile galacioase si pline de viata a marelui oras universitar Cluj-Napoca.
Daca treci cumva prin “Sin City’ul” Romaniei, Cluj-Napoca, ochii tai v’or observa ceva ciudat dar interesant sa stii: cetateni de orice varsta cu casti in urechi; poate nu asculta ei cine stie ce, dar au casti.
Mergand spre scoala intr’o dimineata rece fara pic de viata si obosita am observat ca doamna in varsta de 50-60 de ani avea castile in urechi, iar obsedata de muzica, adica eu, nu aveam muzica. Dintr’o data mi’am dat seama cat de singura ma simt. Muzica e muza mea vie, care ma tine mereu treza si adormita cu gandul ascultand mesajul verusurilor , cautand niste raspunsuri in melodiile de suflet cantata de marii artisti sau de altii care nu sunt asa de cunoscuti sau comerciali. Versurile, sunetul vocii, instrumentele imi aduc aminte ca eu traiesc viata pe care acei au descris’o cu arta lor preferata:muzica. Sunt legata de ea, imi aduce aminte ca eu trebuie sa fi eu insami, ceea pe care o vad in fiecare dimineata in oglinda nervoasa ca fratele ei sta mult in baie desi se trezeste cu zece minute inaintea ei. Viata e complicata pentru mine, acuma scriu ca o egosita, dar e grea, si ma plang cat incape pentru ca nu stiu ce sa fac, si nu prea am raspunsuri si nu gasesc pe nimeni care sa imi caute raspunsurile la aceste intreberi, pentru ca sunt o persoana foarte curioasa, si viata nu depinde doar de anumite raspunsuri de oamenii pe care ii gasesc pentru a’mi raspunde la intrebari si de mine, si de cautarea raspunsurilor in cele mai stramte locuri din mintea mea, in cele mai ciudata, si murdare bioblioteci care exista aici si acolo.
Cu toate astea, eu , minunata, dragalasa si modesta Adela, ma intreb cateodata , sau mai bine zis tot timpul, de ce trebuie sa trec prin anumite situatii desi sunt doar in pragul adolescentei infloritoare. E greu, pentru ca asta este o alta intrebare la care eu trebuie sa caut, si sincer sunt cam lenesa de felul meu.
Continuarea data viitoare.21 Ianuarie 2010.
miercuri, 28 octombrie 2009
Un prieten
Cand crezi ca ca dragostea vietii tale a pasit afara din viata ta si nu mai ai ce face si te simti pierdut uita’te mai bine la prietenul care a ramas inca acolo. Ii adevarat ca el te’a facut sa te simti prost si groaznic, dar asa a crezut ca e mai bine. Dar acolo a ramas un prieten pe care, tu il iubesti ca simti ca este acolo ca orice prieten drag si adevarat pentru tine tot timpul.
Cand te uiti la el in fiecare zi iti dai seama ca l’ai pierdut dar el e inca acolo si nu stie exact ce simti tu, dar tu stii si il poti lasa sa vina la tine sa iti fie aproape, ca orice prieten drag .
Stii ca este greu, dar daca vorbiti despre voi si despre ce simtiti vei observa ca este asa de bine sa fii langa el, si el sa fie langa tine chiar daca sunteti distanti unul cu altul.
Cand te uiti la el in fiecare zi iti dai seama ca l’ai pierdut dar el e inca acolo si nu stie exact ce simti tu, dar tu stii si il poti lasa sa vina la tine sa iti fie aproape, ca orice prieten drag .
Stii ca este greu, dar daca vorbiti despre voi si despre ce simtiti vei observa ca este asa de bine sa fii langa el, si el sa fie langa tine chiar daca sunteti distanti unul cu altul.
Un prieten e mereu acolo pentru tine chiar daca nu vezi si nu vrei sa vezi pentru ca stai inchis in tine si crezi doar ce vrei tu sa crezi. Incearca sa zambesti ca in fiecare minut in care vorbesti cu el. Este un prieten drag. Nu il lasa pe afara, ca el nu te lasa daca tu nu il lasi.
Nu privi inapoi, priveste mereu spre cer pentru ca iti va arata calea cea buna. Daca cerul este intunecat uita’te inainte pentru ca lumina vine din fata si te va ajuta sa ajungi pe drumul cel bun.
Nu privi inapoi, priveste mereu spre cer pentru ca iti va arata calea cea buna. Daca cerul este intunecat uita’te inainte pentru ca lumina vine din fata si te va ajuta sa ajungi pe drumul cel bun.
Acest “un prieten” te inspira mereu la vise si la ganduri, fara el ai fi nimic, nu ai fi tu. Asadar nu il lasa in urma pentru ca orice ai face el va fi mereu ca o fantoma in spatele tau si nu te va lasa in pace pana nu iti dai seama cat de mult inseamna el pentru tine si cat de mult te poate ajuta prin a te impaca cu ideea ca el e mereu pentru orice ar fi. Pentru ca tine la tine, pentru ca iti este un prieten drag.
duminică, 30 august 2009
Depresia mea
Ce as putea spune eu despre depresia mea? Multe.
Cand mi’am dat seama ca o i’au din locuri si nu mai inteleg ce e cu mine, de ce sunt asa tacuta, iar mama ma tot intreaba ce am , ce am patit, am inteles ce s’a intamplat acolo in adancul meu. Dragostea. M’am panicat; credeam ca am trecut peste ea pentru ca a trecut o luna de cand nu am mai stat nemiscata cu gandul la acea fantezie, daca o pot numi asa, cu gandul la acele imagini care m’au facut sa am fiori pe sina spinarii si sa simt ca nu mai am aer, iar cel mai groaznic lucru a fost sa imi aduc aminte de el . De ce? NU stiu. Chiar nu stiu, dar …
Am observat ca timpul a trecut mai sunt doua saptamani pana am sa’l revad, voi ramane mereu agata de el , voi mereu cu gandul la el? Nu, nu, nu, nu, nuuuuu! NU eu! Vreau doar sa ma schimb, sa fiu acea fata care a trecut peste acea dragoste, pe care el nici nu a vazut’o desi era chiar el . Doamneee. Voi ramane obsedata de acest subiect, si am sa ma enervez de fiecare data cand voi scrie despre el, si voi strica tastatura si mama nu va fi foarte mandra de mine.
Totul a inceput de o saptama. Defapt de sase zile. Am inceput sa citesc ceva care mi’a adus aminte de anumite momente din viata mea, pe care nu am sa le uit, din pacate; nu inteleg, de ce o carte, de ce niste cuvinte care sunt doar scrise de imaginatia unei scriitoare (care se pricepe de minune sa descrie dragostea perfecta) m’ar face sa ma gandesc in ce situatie am fost si cat de rau m’am simtit? Nu inteleg, e mult prea complicat pentru mine, nimeni nu ar avea cum sa ma mai inteleaga , pentru ca m’am plans de prea multe ori despre acest subiect si deja cred ca toti s’au saturat sa auda de povestea care nu mai poate fi oprita.
In fine, unde ramasesem? A da. Acolo. Stateam in casa incepand sa nu mai las cartea din mana, care ma fascina asa de tare incat ma facea sa ma gandesc cum au fost momentele mele perfecte cu el, pe care le’am ascuns intr’un loc sigur in inima mea. Dar iate uita: eu plangandu’mi de mila, gandindu’ma la my charming prince care nu mai e al meu si care e acolo undeva uitandu’se la posteriorul unora. Ha ha. Asta da depresie nu gluma. La toate astea s’a adaugat intrebarea mamei daca m’am mai intalnit cu el, nu stiu daca si’a dat seama dar acea intrebare m’a facut sa imi dau seama cat de goala am ramas dupa iesirea lui din viata mea, mi’am dat seama ca nu am sa il uit niciodata pentru ca el mi’a oferit afectiunea pe care am vrut’o dar nu si’a dat seama, asa dintr’o data, ca nu ne potrivim si bang! Uita’te la mine: sunt o broken hurted girl. Nimic mai mult.
Am incercat sa nu ma gandesc la el , dar dupa ce mama mi’a pus intrebarea minune , nu am incetat niciun minut sa nu ma gandesc la el si mie greu deoarece stau toata ziua in casa, nu fac mai mult decat sa citesc sa dorm si sa mananc si sa stau la acest calculator care si el, desigur, s’a saturat sa imi scrie povestea mea extraordinara.
Deci, am ajuns sa fiu inca innebunita de parfumul acela, de mersul acela, de zambetul acela, pe care le visez in fiecare zi si nopate , cu ochii deschisi, cu ochii inchisi, mancand, vorbind si chiar cititind. Mie dor, am ajuns in pragul depresiei. Cum? Nu stiu;dar un lucu e sigur. E greu sa iubesti fara sa primesti afectiunea dupa care tanjesti in fiecare seara uitandu’te la un film romantic, plangand si razand cat de frumoasa e dragostea. Dar cand dragostea e asa de grea, ajunsi in pragul disperarii, depresiei mele...
Cand mi’am dat seama ca o i’au din locuri si nu mai inteleg ce e cu mine, de ce sunt asa tacuta, iar mama ma tot intreaba ce am , ce am patit, am inteles ce s’a intamplat acolo in adancul meu. Dragostea. M’am panicat; credeam ca am trecut peste ea pentru ca a trecut o luna de cand nu am mai stat nemiscata cu gandul la acea fantezie, daca o pot numi asa, cu gandul la acele imagini care m’au facut sa am fiori pe sina spinarii si sa simt ca nu mai am aer, iar cel mai groaznic lucru a fost sa imi aduc aminte de el . De ce? NU stiu. Chiar nu stiu, dar …
Am observat ca timpul a trecut mai sunt doua saptamani pana am sa’l revad, voi ramane mereu agata de el , voi mereu cu gandul la el? Nu, nu, nu, nu, nuuuuu! NU eu! Vreau doar sa ma schimb, sa fiu acea fata care a trecut peste acea dragoste, pe care el nici nu a vazut’o desi era chiar el . Doamneee. Voi ramane obsedata de acest subiect, si am sa ma enervez de fiecare data cand voi scrie despre el, si voi strica tastatura si mama nu va fi foarte mandra de mine.
Totul a inceput de o saptama. Defapt de sase zile. Am inceput sa citesc ceva care mi’a adus aminte de anumite momente din viata mea, pe care nu am sa le uit, din pacate; nu inteleg, de ce o carte, de ce niste cuvinte care sunt doar scrise de imaginatia unei scriitoare (care se pricepe de minune sa descrie dragostea perfecta) m’ar face sa ma gandesc in ce situatie am fost si cat de rau m’am simtit? Nu inteleg, e mult prea complicat pentru mine, nimeni nu ar avea cum sa ma mai inteleaga , pentru ca m’am plans de prea multe ori despre acest subiect si deja cred ca toti s’au saturat sa auda de povestea care nu mai poate fi oprita.
In fine, unde ramasesem? A da. Acolo. Stateam in casa incepand sa nu mai las cartea din mana, care ma fascina asa de tare incat ma facea sa ma gandesc cum au fost momentele mele perfecte cu el, pe care le’am ascuns intr’un loc sigur in inima mea. Dar iate uita: eu plangandu’mi de mila, gandindu’ma la my charming prince care nu mai e al meu si care e acolo undeva uitandu’se la posteriorul unora. Ha ha. Asta da depresie nu gluma. La toate astea s’a adaugat intrebarea mamei daca m’am mai intalnit cu el, nu stiu daca si’a dat seama dar acea intrebare m’a facut sa imi dau seama cat de goala am ramas dupa iesirea lui din viata mea, mi’am dat seama ca nu am sa il uit niciodata pentru ca el mi’a oferit afectiunea pe care am vrut’o dar nu si’a dat seama, asa dintr’o data, ca nu ne potrivim si bang! Uita’te la mine: sunt o broken hurted girl. Nimic mai mult.
Am incercat sa nu ma gandesc la el , dar dupa ce mama mi’a pus intrebarea minune , nu am incetat niciun minut sa nu ma gandesc la el si mie greu deoarece stau toata ziua in casa, nu fac mai mult decat sa citesc sa dorm si sa mananc si sa stau la acest calculator care si el, desigur, s’a saturat sa imi scrie povestea mea extraordinara.
Deci, am ajuns sa fiu inca innebunita de parfumul acela, de mersul acela, de zambetul acela, pe care le visez in fiecare zi si nopate , cu ochii deschisi, cu ochii inchisi, mancand, vorbind si chiar cititind. Mie dor, am ajuns in pragul depresiei. Cum? Nu stiu;dar un lucu e sigur. E greu sa iubesti fara sa primesti afectiunea dupa care tanjesti in fiecare seara uitandu’te la un film romantic, plangand si razand cat de frumoasa e dragostea. Dar cand dragostea e asa de grea, ajunsi in pragul disperarii, depresiei mele...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)